Ion Ciocanu
vineri, 18 ianuarie 2013
GRIGORE VIERU: AVANSUL DE O VIAŢĂ
Marele poet al contemporaneităţii noastre Grigore Vieru şi-a început a doua viaţă. Născut la 14 februarie 1935 şi trecut în eternitate la 18 ianuarie 2009, el a avut parte de o copilărie săracă şi chinuită, în absenţa tatălui căzut în război, în condiţiile de-a dreptul infernale generate la stânga Prutului de regimul comunist instalat la 28 iunie 1940, cu cele trei valuri de deportări ale intelectualităţii şi ale ţărănimii înstărite, cu trecerea forţată a populaţiei la forma colectivă de gospodărire şi cu promovarea unei acerbe politici de deznaţionalizare a românilor moldoveni, prin cultivarea diabolică şi perseverentă a românofobiei, ridicată în RSS Moldovenească la rang de politică statală, şi prin rusificarea metodică a populaţiei, începând – evident – cu elevii din clasele primare.
LIMBA ROMÂNĂ AZI Contribuţia lui Nicolae Mătcaş la cultivarea limbii române
Savant autentic, Nicolae Mătcaş nu uită că „limba română din Republica Moldova s-a aflat în permanenţă sub o influenţă masivă a limbii ruse, iar pronunţarea internaţionalismelor (chiar dacă acestea fuseseră împrumutate la timpul lor direct din franceză sau din alte limbi) imita pe cea a cuvintelor respective din limba rusă” (p. 14) şi că, prin urmare, numai aşa putem explica faptul că „o parte din aceleaşi cuvinte din limba română în dicţionarele editate în Republica Moldova în loc de oa îl conţin pe ua şi, în plus, acest digraf ua nu se rosteşte ca un diftong, cum se rostesc cuvintele neologice cu oa, ci face parte din silabe diferite” (p. 14-15). Distinsul lingvist concluzionează că „în condiţiile în care se vorbea la tot pasul despre influenţa binefăcătoare a limbii ruse…, când se promova insistent falsa teorie a unei limbi moldoveneşti de sine stătătoare, deosebite de română, când se ridica un zid artificial între limba română firească din România şi cea lâncezândă din Republica Moldova, nu trebuie să ne mire faptul că în dicţionarele normative erau propagate pe ici, pe colo şi nişte norme diferite, «specifice»” (p. 16). Or, „din momentul în care lumea ştiinţifică a recunoscut unitatea de limbă română vorbită de românii de pretutindeni, indiferent de fruntariile politice, normele limbii române literare trebuie să fie unele şi aceleaşi. Odată ce majoritatea dicţionarelor româneşti recomandă redarea lui oi din franceză prin oa şi pronunţarea acestei reuniri de sunete ca diftong, suntem datori să ne orientăm la această normă de pronunţare a lui oa – ca diftong, şi nu la cea rusească – de trecere a lui u şi a la silabe diferite (vocale în hiat)” (Ibidem).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)