Incalificabilul „ca și”

Readucem în memoria cititorului două exemple vechi în care conjuncția și este folosită în mod inestetic și greșit, cu toate că autorii enunțurilor cu pricina au intenționat să-și facă textele frumoase, drept că fără să se gândească dacă ele sunt și corecte. Primul este din revista bucureșteană „Contemporanul.Ideea europeană”. Era vorba despre – cităm – „un roman excelent strunit ca și construcție” (2004, 29 septembrie, p.16). Al doilea este din ziarul chișinăuian „Accente libere”, autorul articolului vorbind despre desemnarea unui important om politic – cităm din numărul din 7 octombrie același an 2004, p.6 – „cași candidat al Alianței…”

De ce „ca și…”?

Doar autoarea articolului din revista bucureșteană ar fi putut lesne să evite cacofonia de care s-a ferit și să-și redacteze enunțul ușor, estectic, elegant, scriind „un roman excelent strunit sub aspectul construcției”!

În cel de-al doilea wxemplu cacofonia provenită din întâlnirea a două silabe ca ar fi putut fi lesne evitată dacă autorul chișinăuian ar fi așternut pe hârtie exact același adevăr, însă alegând bine cuvintele – că tespectivul om politic fusese desemnat în calitate de candidat ori – de ce nu ? – că el fusese desemnat candidat pentru alegerile ce urmau să aibă loc.

Am rămas cu impresia că autorii din care am citat alcătuiau enunțurile în cauză  în mod special ca să-i „fericească” pe cititori cu câte o conjuncție absolut superfluă în cazurile citate ori poate pentru ca să nu rămână în urma unor confrați de breaslă care începuseră deja să folosească – în scopul de a evita cacofonia –  împreunarea de cuvinte ca și, de-a dreptul incalificabilă din punct de vedere propriu-zis  lingvistic.

Și poate n-am fi revenit la exemplele vechi, dacă practica vicioasă a folosirii acestei îmbinări – ca și –  n-ar fi fost preluată de autori  chișinăuieni care se simt, probabil, neîmpliniți, până nu-i maimuțăresc întra-atât pe colegii de breaslă „cașiiști”, încât apelează la incalificabilul și chiar și atunci când nu există absolut nicio necesitate de a-l întrebuința. Dacă     în enunțurile  citate mai devreme autorii au crezut că prin interpunerea conjuncției șiocolesc exprimarea cacofonică, două enunțuri proaspete se cer  considerate numai și numai niște exemple de utilizare a acesteia de dragul unei „mode” necugetate, inestetice, însă, după cum vedem, molipsitoare. Dar să vorbească exemplele. La 14 ianuarie, la 0ra 10 și 11 minute, un prezentator al știrilor la un post de radio pentru care avem toată stima s-a exprimat despre ceva care ar fi putut fi – cităm – „considerat ca și factor de stabilitate”. Acum să ne gândim bine: ce ar pierdut enunțul în cauză dacă prezentatorul cu pricina  ar fi spus că întâmplarea sau persoana la care făcea referire ar fi putut fi considerată factor de stabilitate (dec fără și, și fără ca, ambele de prisos aici).

Un alt exemplu recent: autorul unui roman excelent, scrie coresponedntul revistei „Contrafort”, nr 11-12 din 2007, – transcriem cu exactitate deplină – „evocă fapte, situații și personaje cumplite, dar interpune mereu o grilă a ironiei acide și asta te bulversează ca și cititor” (p.15). De ce „ca și” cititor? Prin ce e mai estetică, mai impresionantă, mai modernă expresia „ca și cititor”, cu acest și de prisos, în orice caz evident inutil în context, decât expresia simplă și corectă „ca cititor”?

Răspunsul nostru este că toți acei care se lasă contaminați de „moda” (ori poate totuși de boala) întrebuințării mpreunării de cuvinte „ca și” în contexte în care aceasta poate fi evitată printr-o construcție normală a enunțurilor suferă de snobism, adică maimuțăresc o modalitate prea puțin fericită de a evita cacofoniile, una incorectă în temei și în principiu, însă răspândită în unele medii pe care ei le consideră numai bune pentru a fi imitate în chip necugetat, inestetic și chiar agramat.

Sursa: Ion Ciocanu, Darul lui Dumnezeu, Chișinău, 2009.