Legile şi fărădelegile despre limbi

Fixarea în Constituţia din 29 iulie 1994 a glotonimului „limba moldovenească”, după ce denumirealimba română devenise între timp o achiziţie a intelectualităţii şi a altor pături ale populaţiei din republică, a fost un alt act de surzenie a elitei conducătoare la vocea savanţilor competenţi şi oneşti locali şi de peste hotare, care încă înainte de 1989 argumentau că limba „moldovenească” e aceeaşilimbă română, atât că pe atunci ea se scria cu alfabet rusesc. Ba chiar după adoptarea Constituţiei parlamentul chişinăuian s-a dovedit nu doar reticent, ci totalmente ostil hotărârii Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova din 9 septembrie 1994, apoi şi hotărârii Adunării Generale Anuale a aceluiaşi for ştiinţific din 28 februarie 1996, care răspundea, de altfel, unei solicitări a legislativului: „...denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este LIMBA ROMÂNĂ”. În condiţiile aflării la putere a Partidului Democrat Agrar, a socialiştilor şi interfrontiştilor, la 27 aprilie 1995 n-a fost luat în considerare nici mesajul, ce-i drept – niţel întârziat, al preşedintelui de atunci al statului, Mircea Snegur, cu titlul „Limba română este numele corect al limbii noastre”. La un moment dat a încetat să fie vehiculată denumirea republicii noastre ca „cel de-al doilea stat românesc”, s-a început un adevărat război – de data aceasta declarat nu de ruşii de la Tiraspol şi Tighina, ci de conducerea „noastră” – limbii române şi istoriei românilor ca discipline de studiu în şcolile de toate gradele.

Un atac fără precedent împotriva spiritualităţii noastre naţionale româneşti a pornit, după 27 februarie 2001, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova. Cuceririle noastre istorice (totuşi) din 1989 sunt nu doar minimalizate, ci anihilate în temei. Răzbunarea secolelor de asuprire naţională şi culturală a românilor est-pruteni de către regimurile ţarist şi sovietic e amânată. Mase întregi de elevi, liceeni, studenţi şi reprezentanţi ai altor pături sociale au participat la o serie de mitinguri de protest împotriva declarării limbii ruse în calitatea unei a doua limbi oficiale a republicii, promisă de guvernanţi „fraţilor mai mari” din imperiul rusesc. Forţată de ieşirea în piaţă a zeci şi sute de manifestanţi fără gând de cedare presiunii din partea Moscovei, conducerea românofobă a statului nostru a găsit modalităţi oarecum ingenioase – şi perfide! – pentru a deschide larg uşile şi chiar porţile republicii în faţa limbii ruse, prin adoptarea unei antinaţionale „Legi a publicităţii”, prin redactarea altor documente privind politica naţională, menite să astâmpere setea de supremaţie cu orice preţ a limbii ruse la est de Prut. Între altele, în 2009 problema declarării limbii ruse ca a doua limbă oficială a Republicii Moldova a fost abordată din nou de ambasadorul rus la o întâlnire oficială desfăşurată la Ministerul de Externe chişinăuian.

Fragment din articolul Legile şi fărădelegile despre limbi /publicat în revista Limba Română, nr 7-8 (169-170), Chişinău, 2009