Sărbătoare a cuvântului inspirat

Când am citit primul alineat al eseului Răsărit de Luceafăr al lui Victor Teleucă – „Îl suna din vremi un bucium, cornul, clopotul din turnul vechiului saturn de codru...’ - , ne veni în minte o altă preafrumoasă realizare poetică, de data aceasta a lui Marin Sorescu, în care autorul afirmă că tot ce a existat înainte de a apărea geniul poeziei româneşti „trebuiau să poarte un nume,/ Un singur nume...” şi „li s-a spus/ Eminescu”. Or, aceasta a venit ca răspuns la o lungă aşteptare şi pregătire istorică. Este o parte a esenţei ambelor poeme – al lui Victor Teleucă şi al lui Marin Sorescu. Dar... între nominalizatele capodopere lirice e şi o deosebire principială, care constă în modalităţile principial diferite ale autorilor de a se exprima. Poetul de peste Prut procedează oarecum epic, acumulează amănunte şi detalii, ca „au existat nişte oameni simpli/ Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,/ Sau mai simpli: ciobani şi plugari.../ Au mai existat şi nişte codri adânci...”, care „trebuiau să poarte un nume...”, revelaţia din final constând într-o încoronare a îndelungatei fermentări şi frământări, pe când demnul său confrate basarabean se exprimă preponderent metaforic, servindu-ne un text de o splendoare cu totul aparte: pe Eminescu „îl suna un tainic foc, îl sunau bătrâni stejarii, îndărătnicii şi crunţii”, iar, ca urmare a istoricelor aşteptări/chemări, Poetul „muia nu pana, ci un deget în cerneala sângelui şi-l ascuţea cât mai mult, mai mult să doară – vara, toamna, primăvara, iarna cu deosebire, când a cerului sclipire gerul l-aşeza pe geamuri...”. Ba la început au fost „numai emineştii (aici pluralul neobişnuit şi litera minusculă au sensuri adânci!) cu mulţimea lor de ghiersuri şi de doine şi de moine...”, pentru ca toţi predecesorii genialului poet, la o răscruce a istoriei noastre, „într-un focar de lună să se-adune unul singur, botezându-l Eminescu” (abia aici litera majusculă intră în drepturile sale!).

La prima vedere, textul e prozaic, dar aceasta e forma absolut exterioară a aşezării metaforelor în şirul lor eminamente poetic, de o densitate ideatică surprinzătoare, de vreme ce în devenirea sa Poetul se afirma „desfăcând o rază-n patru, fiecare iar la rându-i o mai desfăcea în patru ca să caute în nimbul razelor cum creşte timpul şi cu zeii făcând teatru, din lumina lor obscenă, îi punea să joace-n scena lumii lui şi să-i recheme, le da replica la vreme când se dezmorţea din frigul gândului...”, până din acea „lumină din lumină” se isca a treia, alta, „cosmică, dogoritoare...”. Ne pomenim în situaţia de a nu cuteza să întrerupem citatul şi de a nu putea „traduce” în limbaj pur noţional semnificaţiile metaforelor: totul e marcat de inefabil, de ceva ce nu se lasă „prins” în cuvintele noastre comune. Alinându-ne cu ideea străveche, a lui Dante Alighieri, despre cele patru sensuri ale operei autentice (literal, metaforic, moral, anagogic), rămânem în continuare vrăjiţi de textul în care Poetul „între litere lumină turna să se-nchege bine”, şi „să lumineze din cetatea vorbei noastre ca prin antici metereze...”, pentru a savura cum „din aceeaşi noapte plină de-adevăruri şi misteruri (corect: mistere; licenţă poetică) s-a făcut mai mândră-n ceruri (anume din nevoia de rimă perfectă a recurs Victor Teleucă la „varianta” de plural „misteruri”!) steaua ce-n apus de soare din adânc de bolţi răsare, cea fără a şti ce-i moartea...”.

Întreg poemul Răsărit de Luceafăr este o meditaţie neordinară asupra evoluţiei istoriei însăşi a naţiunii noastre până să dea Lumii steaua fără de moarte, azi mândrie a tuturor românilor, şi asupra fenomenului complex, indescifrabil în toate şi definitiv, care poartă „un singur nume” – Eminescu. Este o sublimă sărbătoare a cuvântului inspirat.

O menţiune absolut necesară şi multisemnificativă: poemul a fost scris în 1988, când la noi încă nu existau condiţii propice unei gândiri şi expresii care şi în prezent, în unele privinţe, ni se par de-a dreptul temerare. Şi – atenţie! – noua carte a lui Victor Teleucă se încheie cu unTabel cronologic doldora de informaţie nu doar constatativ-cognitivă, ci capabilă să deschidă perspective corecte de înţelegere a creaţiei unuia dintre slujitorii de frunte ai contemporaneităţii noastre.

Sursa: Florile Dalbe